Nu e usor dar nici imposibil

             In ultima vreme am citit niste lamentari personale pe ici pe colo si mi-am amintit de povestea cu drobul de sare, atat de reprezentativa pentru noi, romanii, mai ales in contextul actual. Sa stam pe la garduri si pe la porti (mall-uri si baruri) si sa ne plangem ca o mana de oameni vor sa ne determine sa scoatem din noi versuri mai dramatice decat cele ale lui Cosbuc: ...Ciocoi pribeag, adus de vânt,/ De ai cu iadul legământ/ Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!/ Răbdăm poveri, răbdăm nevoi/ Şi ham de cai, şi jug de boi...
             Ma uit la mine. In trei-j-de ani de multe ori am fost cu un drob de sare deasupra capului, gata sa mi-l crape. Dar de fiecare data am gasit o solutie, fie l-am mutat, fie m-am mutat eu, fie l-au mutat altii. Daca nu era drobul de sare poate ca as fi dormit linistit la umbra cuptorului.
             In urma cu vreo 9 ani fugeam de la facultate in Spania, de acolo in Franta. Dupa doua luni de boschetariat pe Coasta de Azur am gasit de lucru. Am lucrat cateva luni insa patronul de acolo a luat o teapa mare si nu m-a putut plati integral. Am fost foarte suparat pe viata, fusesem responsabil dar nerasplatit. M-am intors acasa doar cu o parte din bani, cu un gust amar. Dupa vreo 3 ani pierdeam in Belgia o masina scumpa, dintr-o neintelegere. Eram fara bani, cu datorii la firma ce-o aveam in Romania. Am luat-o iar spre Franta, cu cativa centi in buzunar, aveam niste prieteni. Acolo m-am intalnit cu francezul la care lucrasem. Stii, imi spune el, ai niste bani la mine, vreau sa ti-i dau. Si pentru ca m-ai inteles atunci, uite, casa mea e casa ta, atat cat ai nevoie. Si stiu pe cineva care are nevoie de un om de incredere.