Cand am scris articoul precedent mi-am amintit cea mai reprezentativa poanta/intamplare pentru credinta simpla si curata a romanului vechi, autentic.
Un om se intorcea spre casa, intr-o noapte ploioasa. Ca sa ajunga mai repede, a luat-o prin cimitir, pe scurtatura. Mergand el asa, prin bezna, a cazut intr-o groapa proaspat sapata. Inainte sa se dezmeticeasca, cineva ii pune mana pe umar si-i spune: Bun este Dumnezeu, mi-a ascultat rugaciunile. Nu ai cumva un foc?
Aşa e cu credinţa, când ai senzaţia că pică din cer zici "mi-au fost ascultate rugăciunile". Eu sunt creştin-ortodox, dar îmi place să am identitate, să trăiesc din anumite convingeri. Nu o dau în ipocrizie, dar dacă se întâmplă total invers rugăciunilor, nu rezonezi niciodată la ideea ":( nu mi-au fost ascultate rugăciunile", nu? E normal să fie aşa, dar trebuie să fii conştient oricum că până la urmă totul depinde de tine. Mă rog, m-am conectat prea puternic la subiect :-)
RăspundețiȘtergereexact, depinde de tine, de noi insine. credinta se practica.
Ștergere